Pilda Sobolanului

Citind articolul lui Mihai Giurgea si meditand putin asupra lui, mi-am amintit o situatie care poate fi usor comparata cu cea actuala.

Eram in gimnaziu, la ora de desen. Profesor ne era renumitul artist Fazakas Tiberiu, un om absolut remarcabil din toate punctele de vedere. Modest, linistit, bun dascal, ne facea pe toti sa pretuim arta si sa o percepem mai mult decat ca pe o adunatura de culori mazgalite pe panza. Desi ii trecusera prin mana generatii de elevi hunedoreni iar expozitiile sale erau renumite pentru mesajele cromatice transmise, niciodata nu ne facuse sa ne simtim dispretuiti sau nedemni de explicatiile sale. Porecla pe care si-o dobandise de-a lungul anilor era arhicunoscuta si se incadra in tiparul celor pe care cohortele de elevi le mostenesc de la cei mai mari. I se spunea Sobolanul. Sunt convins ca stia de existenta ei si nu bag mana in foc ca il deranja foarte tare.

Printre colegi aveam si odrasle ale descurcaretilor post-revolutionari, tineri necopti care nu constientizau intotdeauna limitele bunului simt si momentul in care rabdarea atinge pragul extrem. Unul dintre ei era Mircea. Smecheras, destul de instarit, nu foarte bun la carte insa baiat destul de valabil in rest. Tocmai prin smecheria lui proverbiala, de golanas din “Traian Vuia”, avea lipici la toata lumea si in special la fetele din jur. Nu obisnuia sa sara calul, insa de multe ori se remarca prin obraznicia cu care se comporta.

Toate bune si frumoase pana in ziua de care va vorbesc.

La ora de desen.

Profu’ ne ajuta sa deslusim modalitatile de calibrare a unor obiecte pe o foaie, astfel incat desenul sa respecte proportiile naturii moarte expuse in fata noastra. Ni se parea destul de complicat, iar el se straduia, plimbandu-se printre banci, sa ne explice si sa ne arate practic cum putem folosi un creion ca punct de reper vizual.

In tot timpul asta, plin de verva, Mircea il ingana. Comenta in continuu, starnind rasetele celor din jur. Ca sa pluseze, incepuse sa zica pe un ton plin de zeflemea ui’la Sobolanu’ ce ne-nvata! Cum sa ascult eu de un Sobolan?Asta e bun sa roada porumb, nu sa ma plictiseasca pe mine! Bineinteles, voia buna era la cote maxime in randul colegilor. Dom’profesor se facea ca nu-l aude, incerca din rasputeri sa nu-i acorde atentie. Incitat la maxim, Mircea s-a dus langa banca la care profu’ se oprise si dupa cateva secunde s-a intors inapoi spre noi, razand in hohote: chitz, chitz, Sobolanu’ asta are mai mult par pe dosul palmei decat in mustata! Noi ne prapadeam de ras.

Ce-a urmat a intrecut orice inchipuire: domnul profesor l-a chemat spre usa clasei si, odata ajuns acolo, l-a luat la o serie de palme si suturi in fund vazuta doar in filmele americane!!!

Mircea, socat, incepuse sa planga si intreba da’ de ce dati, dom’ profesor?? Profu’ il lovea cu toata ura acumulata in el si ii spunea ca pentru tine eu is sobolan, ma, nu profesor! Nesimtitule! Cat crezi ca mai pot rabda? Iesi afara si sa nu mai vii in viata ta la ora mea!

Dupa iesirea lui Mircea pe hol, domnul profesor s-a intors spre noi si, cu lacrimi in ochi ne-a spus:

Va rog frumos sa imi iertati iesirea necontrolata! Nu am mai suportat! Mi-am respectat mereu toti elevii, niciodata nu am vorbit urat nimanui, insa am si eu niste limite, nu sunt carpa nimanui! Iar tupeului si mojiciei nu le poti raspunde decat cu aceeasi moneda!!!

Inutil sa mai spun ca de-atunci nu a mai existat nicicand vreo farama de ironie in purtarea elevilor clasei mele, indiferent in fata carui profesor, iar Mircea, ajutat de lectia de viata predata de dascalul nostru, si-a revizuit comportamentul si nu si-a mai permis niciodata sa depaseasca limitele bunei cuviinte…

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *