Regretele dor dar nu alina ranile. Bunatatea da!

Am fost surprinsi zilele trecute de o veste neplacuta: murise bunica logodnicei mele. Nu o pot cataloga drept o tragedie inimaginabila, tinand cont ca avea deja mai mult de 86 de ani, insa a fost o intamplare menita sa imi reveleze cateva ganduri. Adaugandu-i alaturi si cele doua decese despre care aflasem ieri, inmormantarea la care am participat mi-a aratat din nou cat suntem de mici in fata destinului.

Jalea care ii cuprinde pe cei apropiati in astfel de clipe nu poate fi exprimata in cuvinte, oricat de bogate ar fi ele. Pentru ca pierderea unei persoane dragi are darul de a scoate in evidenta toate momentele frumoase traite impreuna. Intamplarile neplacute se estompeaza parca, lasand loc amintirilor care sporesc amaraciunea.

De ce?

Pentru ca asa este omul croit: in timpul vietii nu gaseste intotdeauna resursele cele mai scumpe intr-o relatie, oricare ar fi ea. Ne certam zilnic, ne enervam din nimicuri, deseori ne deranjeaza si cel mai mic gest sau cea mai neinsemnata vorba. Nu reusim sa depasim neintelegeri minore si stam suparati perioade indelungate, poate tocmai din orgoliul de a nu parea slabi. Nu ne gandim ca slabiciunea inseamna bunatate! Nu! Ne pastram semetia si ne etalam dozele de egoism pe care le-am fi dorit ascunse intr-un ungher de suflet.

Pana cand intervine despartirea. Cea ireparabila, care taie orice speranta si care ne arata ce-am pierdut. Tarziu, recunoastem ca regretele sunt inutile si ca am da orice sa ne cerem iertare pentru micile greseli.

Dar nu mai avem ce face…

Si… e pacat!

***

Cititi acest text, ganditi-va la cele scrise si incercati sa procedati ca si cum maine ar fi ultima zi.

A voastra sau a celor din jur.

Veti vedea cat de altfel va va fi ziua! 🙂

Amint

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *